„Cine a vărsat apa?”
„Nu eu.”
Deși copilul este singur în cameră, iar pe jos este o baltă exact lângă paharul răsturnat, răspunsul vine imediat.
Pentru mulți părinți, primul gând este: „Mă minte.” Și apare îngrijorarea. Dacă minte acum pentru un pahar vărsat, oare ce se va întâmpla mai târziu?
În realitate, minciuna copilului nu înseamnă întotdeauna ceea ce credem noi că înseamnă. Copiii mici pot spune lucruri care nu corespund realității din multe motive: pentru că le este teamă că vor fi certați, pentru că vor să evite o consecință, pentru că își doresc foarte mult ca un lucru să fie adevărat sau pur și simplu pentru că încă învață să facă diferența dintre imaginație și realitate.
Uneori, „Nu eu am făcut!” înseamnă de fapt „Mi-e frică să nu te superi pe mine”.
De aceea, reacția adultului contează foarte mult. Dacă fiecare greșeală este întâmpinată cu furie, copilul poate învăța că adevărul este mai periculos decât minciuna. Data viitoare va încerca să ascundă și mai bine ce s-a întâmplat.
Asta nu înseamnă că trebuie să trecem cu vederea minciuna. Putem pune o limită fără să transformăm momentul într-un interogatoriu.
„Știu că ai vărsat apa. Nu-i nimic, se poate întâmpla. Hai să o ștergem împreună. Dar vreau să-mi spui adevărul, chiar și atunci când ai făcut o greșeală.”
În felul acesta, copilul învață două lucruri importante în același timp: că greșelile au consecințe, dar că adevărul nu îl pune în pericol.
Și mai este ceva important: copiii învață foarte mult privind adulții. Dacă ne aud spunând „Spune-i că nu sunt acasă” sau inventând explicații pentru a evita o situație neplăcută, este greu să le cerem să înțeleagă de ce adevărul este important.
Poveștile pot fi și ele un loc bun pentru a vorbi despre sinceritate. Un personaj care ascunde o greșeală, spune o minciună și apoi descoperă ce se întâmplă poate deveni punctul de plecare pentru o discuție mult mai ușoară decât una în care copilul simte că este certat.
Putem întreba simplu: „Tu ce ai fi făcut?” sau „Crezi că trebuia să spună adevărul?”
Nu este nevoie ca fiecare poveste să se transforme într-o lecție morală. Uneori este suficient ca un copil să vadă un personaj confruntat cu aceeași problemă și să se gândească singur la ea.
Până la urmă, scopul nu este să creștem un copil care nu spune niciodată o minciună. Ar fi o așteptare nerealistă. Scopul este să creștem un copil care știe că poate spune adevărul, inclusiv atunci când a greșit.
Iar uneori primul pas este să-i arătăm că nu trebuie să fie perfect ca să poată fi sincer.
„Ai făcut o greșeală? Spune-mi. Rezolvăm împreună.”
