„Mami, mai stai puțin.”
„Tati, nu stinge lumina.”
Pentru un copil, întunericul poate transforma o cameră perfect obișnuită într-un loc plin de pericole. O haină aruncată pe un scaun devine un monstru, zgomotul țevilor pare că vine din altă parte, iar umbrele de pe perete capătă o viață a lor.
Pentru părinte, frica poate părea exagerată. Pentru copil însă, este cât se poate de reală.
De aceea, primul lucru pe care îl putem face este să nu râdem de ea și să nu încercăm să o desființăm cu „Nu ai de ce să-ți fie frică”.
Pentru copil, există un motiv. Chiar dacă noi nu îl vedem.
Vorbește despre frică
Uneori, copilul are nevoie mai întâi să simtă că este înțeles.
Poți să-i spui simplu: „Știu că întunericul te sperie. Și eu am avut lucruri de care mi-a fost frică atunci când eram mic.”
Apoi îl poți întreba ce anume îl sperie. Este întunericul în sine? Îi este teamă că apare un monstru? Îi este frică să rămână singur?
Răspunsul poate fi surprinzător.
Când copilul reușește să pună frica în cuvinte, ea devine puțin mai ușor de înțeles și de abordat.
Nu-l forța să fie curajos dintr-odată
„Gata, de azi dormi cu lumina stinsă!”
Pentru un adult poate părea o soluție simplă. Pentru un copil speriat, poate fi prea mult.
Mai bine este să-l ajuți să se apropie treptat de ceea ce îl sperie. O lumină de veghe, ușa întredeschisă sau câteva minute petrecute împreună în cameră pot fi pași mici, dar importanți.
Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică.
Înseamnă să poți face un pas chiar dacă îți este frică.
O poveste poate ajuta mai mult decât o explicație
Copiii înțeleg multe lucruri prin povești.
Dacă îi spui „Nu există monștri”, este posibil să răspundă imediat: „Ba da!”
Dar dacă îi citești o poveste despre un personaj căruia îi este frică de întuneric și care descoperă treptat că poate face față fricii, conversația se schimbă.
Copilul nu mai trebuie să vorbească direct despre el. Poate vorbi despre personaj.
„Tu ce ai fi făcut?”
„Crezi că i-a fost frică?”
„Cum crezi că a prins curaj?”
Uneori, o astfel de discuție ajunge mai departe decât o explicație despre faptul că „nu are de ce să se teamă”.
Ce faci dacă inventează monștri?
Poți încerca să intri puțin în jocul lui.
În loc să spui imediat „Nu există niciun monstru!”, întreabă-l:
„Și cum arată?”
Poate că monstrul are trei ochi, șase picioare și urechi cât farfuriile.
Perfect.
Desenați-l.
Inventați-i un nume.
Decideți ce îi place să mănânce.
Și, poate cel mai important, decideți împreună de ce nu este atât de înfricoșător pe cât părea la început.
Când copilul poate transforma ceva înfricoșător într-un personaj despre care poate vorbi și râde, începe să aibă un alt fel de control asupra lui.
O CARTE DESPRE FRICĂ poate deveni un mic ritual de seară
Dacă frica apare mai ales înainte de culcare, o poveste poate fi integrată chiar în rutina de seară.
Lumina de veghe, păturica preferată, câteva minute împreună și o poveste în care personajul trece printr-o aventură.
Nu trebuie să fie o poveste care îi explică lecția.
E suficient să-i arate că un personaj poate fi speriat și, totuși, poate merge mai departe.
Și dacă frica nu dispare imediat?
Este în regulă.
Unele frici trec repede, altele au nevoie de timp. Nu este nevoie ca într-o singură seară copilul să adoarmă complet singur, cu lumina stinsă și fără nicio grijă.
Important este să simtă că poate face față treptat.
Poate că într-o seară doarme cu lumina aprinsă. Peste câteva zile acceptă o lumină mai slabă. Apoi poate rămâne singur în cameră câteva minute.
Sunt pași mici, dar pentru copil pot fi pași foarte mari.
Iar uneori, totul poate începe de la o poveste.
Pentru că atunci când un copil vede un personaj care se teme și care reușește să fie curajos, poate începe să-și spună, încet:
„Poate că pot și eu.”
