„Nu eu am făcut asta!” De ce mint copiii și cum ar trebui să reacționăm?
„Cine a vărsat apa?”
„Nu eu.”
Deși copilul este singur în cameră, iar pe jos este o baltă exact lângă paharul răsturnat, răspunsul vine imediat.
Pentru mulți părinți, primul gând este: „Mă minte.” Și apare îngrijorarea. Dacă minte acum pentru un pahar vărsat, oare ce se va întâmpla mai târziu?
În realitate, minciuna copilului nu înseamnă întotdeauna ceea ce credem noi că înseamnă. Copiii mici pot spune lucruri care nu corespund realității din multe motive: pentru că le este teamă că vor fi certați, pentru că vor să evite o consecință, pentru că își doresc foarte mult ca un lucru să fie adevărat sau pur și simplu pentru că încă învață să facă diferența dintre imaginație și realitate.
Uneori, „Nu eu am făcut!” înseamnă de fapt „Mi-e frică să nu te superi pe mine”.
De aceea, reacția adultului contează foarte mult. Dacă fiecare greșeală este întâmpinată cu furie, copilul poate învăța că adevărul este mai periculos decât minciuna. Data viitoare va încerca să ascundă și mai bine ce s-a întâmplat.
Asta nu înseamnă că trebuie să trecem cu vederea minciuna. Putem pune o limită fără să transformăm momentul într-un interogatoriu.
„Știu că ai vărsat apa. Nu-i nimic, se poate întâmpla. Hai să o ștergem împreună. Dar vreau să-mi spui adevărul, chiar și atunci când ai făcut o greșeală.”
În felul acesta, copilul învață două lucruri importante în același timp: că greșelile au consecințe, dar că adevărul nu îl pune în pericol.
Și mai este ceva important: copiii învață foarte mult privind adulții. Dacă ne aud spunând „Spune-i că nu sunt acasă” sau inventând explicații pentru a evita o situație neplăcută, este greu să le cerem să înțeleagă de ce adevărul este important.
Poveștile pot fi și ele un loc bun pentru a vorbi despre sinceritate. Un personaj care ascunde o greșeală, spune o minciună și apoi descoperă ce se întâmplă poate deveni punctul de plecare pentru o discuție mult mai ușoară decât una în care copilul simte că este certat.
Putem întreba simplu: „Tu ce ai fi făcut?” sau „Crezi că trebuia să spună adevărul?”
Nu este nevoie ca fiecare poveste să se transforme într-o lecție morală. Uneori este suficient ca un copil să vadă un personaj confruntat cu aceeași problemă și să se gândească singur la ea.
Până la urmă, scopul nu este să creștem un copil care nu spune niciodată o minciună. Ar fi o așteptare nerealistă. Scopul este să creștem un copil care știe că poate spune adevărul, inclusiv atunci când a greșit.
Iar uneori primul pas este să-i arătăm că nu trebuie să fie perfect ca să poată fi sincer.
„Ai făcut o greșeală? Spune-mi. Rezolvăm împreună.”
„Pe el îl iubești mai mult!”
Pentru un părinte, poate fi greu de auzit. Mai ales când știi cât de mult îți iubești copiii și simți că faci tot ce poți pentru fiecare dintre ei. Totuși, pentru un copil, apariția unui frate sau a unei surori poate schimba foarte multe. Dintr-odată, nu mai are părinții doar pentru el. Trebuie să împartă atenția, timpul, jucăriile, spațiul și uneori chiar lucrurile care până atunci îi aparțineau în exclusivitate.
De aici pot apărea replici precum „Nu vreau să mă joc cu el!”, „De ce îi cumperi lui și mie nu?” sau chiar comportamente care par intenționat rele: țipete, ceartă, împins, stricat jucării.
Primul lucru pe care îl putem face este să nu transformăm gelozia într-o vină. Copilul nu este „rău” pentru că este gelos. De multe ori, încearcă să spună ceva ce nu știe încă să exprime altfel: „Mi-e teamă că nu mai sunt la fel de important pentru tine.”
Asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm orice comportament. Putem pune limite clare și, în același timp, să recunoaștem emoția din spatele lor: „Înțeleg că ești supărat că fratele tău a primit atenție. Dar nu este în regulă să-l lovești.”
Contează mult și momentele în care copilul are părintele doar pentru el. Nu trebuie să fie ore întregi. Uneori, zece minute în care lăsăm telefonul deoparte și facem exact ce își dorește copilul pot transmite un mesaj foarte puternic: „Sunt aici. Te văd. Ești important pentru mine.”
Și poveștile pot ajuta.
Copiii se recunosc adesea în personaje care trec prin situații asemănătoare. Un personaj care descoperă că poate fi iubit chiar dacă atenția părinților se împarte, care învață să-și exprime furia sau care ajunge să vadă un frate nu doar ca pe un rival, ci ca pe un posibil partener de aventură, poate deschide o conversație pe care copilului îi este greu să o înceapă direct.
Uneori e mai ușor să întrebăm „Tu ce ai fi făcut dacă ai fi fost în locul lui?” decât „De ce ești gelos pe fratele tău?”
Iar o poveste personalizată poate face această experiență și mai apropiată de copil. Când își vede propriul nume într-o aventură, copilul nu mai privește problema doar din exterior. Poate să se recunoască în personaj, să-i observe emoțiile și să descopere, fără să simtă că primește o lecție, alte moduri de a reacționa.
Gelozia dintre frați nu dispare întotdeauna repede. Și nici nu trebuie să dispară complet. Frații se vor certa. Vor fi momente în care unul va simți că celălalt primește mai mult. Vor exista comparații și „Nu e corect!”. Important este ca, în toate acestea, copilul să simtă că locul lui în familie nu este pus în pericol.
Poate că uneori are nevoie să audă foarte simplu:
„Nu trebuie să fii mai bun decât fratele tău. Ești tu. Și ești la fel de important pentru mine.”
Este o temă bună pentru strategia noastră deoarece răspunde unei probleme concrete a părintelui, iar cărțile apar ca soluție posibilă, nu ca reclamă.
„Eu niciodată nu o să pot.” Ce fac când copilul începe să nu mai aibă încredere în el?
„Nu pot.” „Nu sunt bun la asta.” „Uite, el face mai bine decât mine.”
Sunt fraze care pot să doară mai mult decât ne așteptăm, mai ales când vin de la un copil care, până nu demult, încerca orice fără să se gândească prea mult dacă va reuși. Uneori, tot ce s-a schimbat este faptul că a început să se compare cu ceilalți. La grădiniță, la școală, la sport sau chiar între frați, copilul observă că unii aleargă mai repede, desenează mai frumos, citesc mai bine sau termină primii un exercițiu. Și începe să creadă că valoarea lui depinde de cât de bine se descurcă.
În astfel de momente, avem tendința să-l încurajăm imediat: „Ba da, ești foarte bun!” sau „Poți să faci orice dacă încerci!” Doar că uneori copilul nu are nevoie să-l convingem că este cel mai bun. Are nevoie să știe că nu trebuie să fie cel mai bun ca să fie valoros. Putem să-i spunem: „Poate că acum îți este greu. Hai să vedem cât ai reușit deja.” Sau să-i amintim de lucrurile pe care nu le putea face acum un an și pe care astăzi le face fără să se mai gândească. Încrederea se construiește din astfel de pași mici. Din încercări, greșeli și momente în care copilul descoperă singur: „Uite, până la urmă am reușit.”
Și poveștile pot face același lucru într-un mod foarte natural. Un personaj poate fi la început nesigur, poate greși, poate vedea că alții sunt mai buni decât el la anumite lucruri și, totuși, poate descoperi că are propriile lui calități. Copilul nu primește o lecție despre încredere. O trăiește alături de personaj. Iar când personajul principal îi poartă chiar numele, povestea poate deveni și mai personală. O carte personalizată în care copilul este eroul unei aventuri îi poate oferi o imagine pe care uneori uită să o vadă în viața de zi cu zi: că este capabil, important și că are ceva al lui de oferit.
Poate că nu putem împiedica un copil să se compare cu ceilalți. Dar îl putem ajuta să se întoarcă, din când în când, la propria lui poveste. Să vadă nu cât de departe a ajuns altcineva, ci cât de mult a crescut el.
De ce e cerul albastru?
Uneori întrebările copiilor ne prind complet nepregătiți. Nu pentru că nu știm să răspundem, ci pentru că întrebarea deschide o lume întreagă: despre viață, moarte, iubire, frică, Dumnezeu, timp sau de ce oamenii îmbătrânesc. Și atunci avem tendința să căutăm repede un răspuns „corect”. Dar copilul nu are întotdeauna nevoie de un răspuns perfect. Uneori are nevoie doar să vadă că poate vorbi cu noi despre lucrurile care îl frământă.
Când întreabă „De ce?”, putem să-l întrebăm și noi: „Tu ce crezi?” Răspunsul lui ne poate spune mai multe decât ne imaginăm. Poate că nu îl preocupă deloc moartea, ci îi este teamă să nu rămână singur. Poate că a văzut ceva la televizor. Poate că pur și simplu a descoperit un lucru nou și vrea să-l înțeleagă. Poveștile sunt foarte bune pentru astfel de conversații. Un copil poate înțelege mai ușor o idee complicată atunci când o vede prin ochii unui personaj. Personajul poate să se teamă, să pună întrebări, să greșească și să găsească răspunsuri.
De multe ori, după o poveste, copilul începe să vorbească despre lucruri pe care nu le-ar fi spus direct. Poate fi și un loc sigur în care copilul își exersează întrebările. Iar dacă povestea îl pune chiar pe el în centrul aventurii, printr-o carte personalizată, poate deveni și mai ușor să se regăsească în situația respectivă și să vorbească despre ce simte. Nu trebuie să avem răspunsul la fiecare întrebare.
Uneori, cel mai bun răspuns poate fi: „Nu știu. Dar hai să ne gândim împreună.” Și, poate, exact atunci începe una dintre cele mai importante conversații pe care le vom avea cu copilul nostru.
Copilul meu nu vrea să împartă
„E jucăria mea!” „Nu-i dau!” „Eu am avut-o primul!”
Dacă ai un copil mic, probabil că ai trecut prin astfel de momente. Și poate că, uneori, te-ai întrebat dacă nu cumva este prea egoist. Dar adevărul este că, pentru un copil mic, „al meu” este un concept foarte important. El abia învață ce înseamnă să aibă lucruri, să le piardă, să le împrumute și să le primească înapoi. De aceea, atunci când îi smulge alt copil mașinuța din mână și el începe să plângă, nu înseamnă neapărat că este egoist. Poate pur și simplu nu este pregătit să renunțe la ceva care este important pentru el.
În loc să-i spunem imediat „Trebuie să înveți să împarți!”, putem încerca să-i explicăm ce se întâmplă: „Știu că vrei să te joci cu ea. Și celălalt copil vrea. Hai să vedem cum putem face.” Uneori, e suficient să-i dăm timp. Alteori, putem propune pe rând: „Acum te joci tu, apoi el.”
Important este să nu transformăm fiecare jucărie într-un test moral. Copiii învață să împartă mai ales văzându-ne pe noi. Când împărțim mâncarea, când oferim ceva cuiva, când spunem „Hai să facem împreună”, copilul vede că lucrurile pot fi și ale noastre, nu doar ale mele și ale tale. Și poveștile sunt un mod foarte bun de a vorbi despre asta fără să ținem o lecție. Un personaj care nu vrea să împartă, care descoperă cum este să fii lăsat pe dinafară sau care învață bucuria de a face ceva împreună poate deveni un punct de pornire pentru o discuție.
„Tu ce ai fi făcut?” „Crezi că a procedat bine?” „Cum te-ai fi simțit dacă erai celălalt copil?”
O carte personalizată poate face povestea și mai apropiată. Copilul se poate vedea pe el într-o situație în care trebuie să aleagă între „este al meu” și „hai să facem împreună”. Nu trebuie să ne așteptăm ca după o singură poveste să înceapă să împartă totul. Este un lucru pe care îl învață în timp. Și poate că, înainte să învețe să împartă jucăriile, copilul trebuie să învețe ceva și mai important: că poate avea lucruri ale lui și, în același timp, poate face loc și pentru ceilalți.
Copilul meu este timid. Îl pot ajuta să capete mai multă încredere?
„Nu mai joc!” „Nu e corect!” „Eu trebuia să câștig!”
Dacă ai un copil care se enervează imediat când pierde, probabil ai văzut deja spectacolul: o piesă de puzzle aruncată, o tablă de joc răsturnată sau un „nu mai vreau să mă joc niciodată!” spus cu multă convingere. La început poate fi tentant să-i spui că nu contează cine câștigă. Dar pentru copil chiar contează. El încă învață ce înseamnă să pierzi, să greșești și să nu fii cel mai bun de fiecare dată.
În loc să încercăm să-i eliminăm frustrarea, îl putem ajuta să o suporte puțin câte puțin. „Știu că voiai să câștigi. E greu când pierzi.” Uneori, faptul că îi recunoaștem supărarea este mai util decât o explicație despre cum „nu este important să câștigi”. Și putem să-l lăsăm să vadă că și adulții pierd.
Dacă jucăm un joc împreună și spunem cu voce tare „Of, chiar voiam să câștig!”, copilul descoperă că dezamăgirea este normală. Important este ce facem după ea: mai încercăm, râdem, felicităm câștigătorul și mergem mai departe. Poveștile pot ajuta și ele. Un personaj care pierde, greșește sau nu reușește din prima poate fi un model mult mai ușor de acceptat decât un sfat venit direct de la adult.
Putem chiar să-l întrebăm: „Tu ce ai fi făcut în locul lui?” Iar uneori, o carte personalizată poate avea un efect și mai puternic. Când copilul se vede pe el în rolul principal, poate descoperi un lucru important: eroul unei povești nu este cel care câștigă de fiecare dată. Este cel care continuă povestea după ce lucrurile nu ies cum voia el.
Până la urmă, nu vrem să creștem copii cărora nu le pasă dacă pierd. Vrem copii care pot spune: „Sunt supărat că am pierdut. Dar mai încerc o dată.” Asta înseamnă, de fapt, să înveți să pierzi.
Copilul meu este timid. Îl pot ajuta să capete mai multă încredere?
Dacă ai un copil timid, probabil ai auzit următoarele replici: „Nu vreau să spun eu.” „Spune tu.” „Mi-e rușine.”
Poate că acasă vorbește mult, râde, inventează jocuri și pare foarte sigur pe el, dar în fața altor copii sau a adulților se schimbă complet. Se ascunde în spatele tău, nu răspunde când este întrebat și are nevoie de timp până să se simtă în largul lui.
Primul lucru pe care l-am învățat este că timiditatea nu trebuie tratată ca un defect. Un copil mai retras nu trebuie neapărat transformat într-unul care vorbește cu toată lumea. Uneori are nevoie doar de puțin mai mult timp și de sentimentul că este în siguranță. Și, poate cel mai important, nu-l pune în situații în care trebuie să-și demonstreze curajul în fața celorlalți. „Hai, spune poezia!” „De ce nu saluți?” „Nu mai fi timid!”
Pentru noi poate părea o încurajare. Pentru copil poate suna ca o confirmare că este ceva în neregulă cu el. Mai bine îi putem spune: „Văd că ai nevoie de puțin timp. Sunt aici.” Încrederea se construiește din multe experiențe mici. Un copil care se teme să vorbească în fața unui grup poate începe prin a-i spune ceva unui singur copil. Cel căruia îi este greu să ceară ceva unui adult poate exersa mai întâi acasă.
Și poveștile pot avea un rol surprinzător de bun aici. Un copil timid poate recunoaște într-o poveste un personaj care nu îndrăznește să vorbească, care se teme că ceilalți vor râde de el sau care se simte mic într-o situație nouă. Nu trebuie să-i explicăm imediat că „personajul e exact ca tine”. Putem doar să-l întrebăm: „Tu ce ai fi făcut?” Uneori, copilul va vorbi despre personaj. Alteori, fără să-și dea seama, va începe să vorbească despre el.
O carte personalizată pentru copii, în care copilul devine personajul principal, poate fi interesantă tocmai din acest motiv. Este o experiență plăcută să te vezi pe tine într-o poveste în care eroul trece printr-o aventură, întâlnește probleme și găsește soluții. Pentru un copil care nu se vede încă drept „curajos”, poate fi o imagine nouă despre propria persoană. Nu trebuie să-i spunem că este curajos de fiecare dată. Uneori este suficient să-i arătăm, prin lucruri mici, că poate. Iar într-o zi, copilul care ieri se ascundea după tine poate să facă singur un pas înainte. Poate mic. Dar al lui.
„Nu vreau să citesc!”
Dacă ai auzit asta de multe ori, probabil ai încercat deja câteva lucruri: i-ai cumpărat cărți, i-ai spus cât de frumos este să citești, poate chiar ai încercat să-i pui o anumită oră pentru lectură. Și totuși, copilul găsește imediat altceva de făcut. Poate că problema nu este că nu-i plac cărțile. Poate că încă nu a găsit cartea care să-i placă lui.
Noi, adulții, alegem uneori cărțile după ceea ce credem că ar trebui să citească un copil. O carte „bună”, educativă, recomandată pentru vârsta lui. Dar copilul s-ar putea să fie mult mai interesat de o poveste cu dinozauri, o aventură absurdă sau un personaj care face numai năzbâtii. Și este în regulă. Dacă vrem să-i placă lectura, poate că primul pas este să-i dăm voie să aleagă. Nu trebuie nici să termine fiecare carte începută. Dacă o poveste nu-l prinde, putem încerca alta. Important este ca lectura să nu devină o corvoadă pe care trebuie să o suporte ca să primească apoi voie să facă ceva mai interesant.
Un alt lucru care poate ajuta este să citim împreună. Chiar și unui copil care știe deja să citească îi poate plăcea să asculte o poveste spusă de mama sau de tata. Lectura nu trebuie să fie întotdeauna o activitate pe care copilul o face singur. Și mai există un mic truc care poate schimba lucrurile: să-l faci curios. Nu-i spune neapărat ce se întâmplă în poveste. Spune-i doar: „Uite ce a pățit personajul ăsta…” și oprește-te. Dacă vrea să afle continuarea, deja ai făcut primul pas.
Pentru unii copii, o carte personalizată poate avea exact acest efect. Când își văd numele în poveste și descoperă că personajul principal este chiar el, cartea nu mai pare ceva ales pentru „copii în general”. Devine povestea lui. Dar, până la urmă, nu cred că trebuie să transformăm copilul într-un cititor cu orice preț. Poate că obiectivul este mai simplu: să găsim o poveste care să-l facă să uite pentru câteva minute că nu-i place să citească. Iar dacă, după ultima pagină, spune „Mai avem și alta?”, atunci știm că am găsit drumul bun
Copilului meu îi este greu să meargă la grădiniță
Uneori începe chiar de seara. Copilul întreabă dacă mâine este grădiniță, apoi încearcă să găsească motive pentru care ar putea rămâne acasă. Dimineața, lucrurile devin și mai dificile: nu vrea să se îmbrace, nu vrea să plece, iar despărțirea de la ușa grădiniței se termină cu lacrimi.
Pentru părinte, este greu. Mai ales când știi că, după ce pleci, copilul se liniștește și își vede de zi. Dar în momentul despărțirii, emoția lui este cât se poate de reală. De multe ori, copilului nu îi este neapărat frică de grădiniță. Îi este greu să se despartă de tine. Sau îi este teamă de ceva ce nu știe încă să explice: un coleg, o educatoare, zgomotul, faptul că nu știe ce urmează sau pur și simplu faptul că trebuie să stea câteva ore fără mama și tata.
De aceea, poate ajuta să vorbiți despre grădiniță și în momentele în care copilul este liniștit, nu doar dimineața, când toată lumea se grăbește. Întreabă-l ce îi place acolo, ce nu îi place, cu cine se joacă și care este momentul cel mai greu din zi. Uneori, răspunsurile sunt mai simple decât ne imaginăm. Și rutina contează mult. Copilul poate fi mai liniștit atunci când știe ce urmează: ne trezim, ne îmbrăcăm, mâncăm, mergem la grădiniță, iar după-amiază mama sau tata vine să-l ia. Repetată zi de zi, această predictibilitate îi poate da sentimentul că lucrurile sunt sub control.
O altă idee care poate ajuta este o poveste despre grădiniță. Copilul poate urmări un personaj care trece prin aceleași emoții ca el: îi este dor de părinți, se teme la început, apoi descoperă colegi, jocuri și lucruri noi. Poveștile îi permit să vorbească despre ce simte fără să fie întrebat direct „De ce ți-e frică?”. Iar dacă personajul principal poartă chiar numele copilului, povestea poate deveni și mai apropiată. O carte personalizată despre prima zi de grădiniță sau despre o aventură la grădiniță poate fi, în același timp, un cadou frumos și un mod de a-l ajuta să se familiarizeze cu o experiență nouă.
Nu trebuie să-l convingem că grădinița este minunată dacă el nu o simte încă așa. Poate fi suficient să-i spunem: „Știu că îți este greu. Și totuși, hai să încercăm împreună.” Uneori, curajul unui copil începe exact de aici
Copilul meu se plictisește repede
„M-am plictisit!” Poate fi una dintre cele mai auzite replici într-o casă cu copii. Abia a început un joc și deja nu mai are chef. A început un puzzle și după câteva minute îl lasă. Desenează puțin, apoi se ridică. Primește o carte și, după două pagini, spune că s-a plictisit. Primul lucru pe care îl putem face este să nu considerăm automat că este ceva în neregulă. Copiii au, pur și simplu, mai puțină răbdare decât adulții și sunt foarte atrași de lucrurile care se schimbă repede și le oferă imediat ceva nou.
Dar răbdarea se poate exersa. Nu prin „Stai cuminte și termină ce ai început!”, ci prin lucruri mici, care îi dau copilului ocazia să descopere că merită să continui chiar și atunci când nu mai este totul nou și interesant. Suntem tentați să intervenim imediat când copilul spune că se plictisește. Îi dăm o jucărie, pornim un desen animat sau găsim rapid o activitate. Dar plictiseala nu este neapărat un dușman. Din ea pot apărea jocuri inventate de copil, întrebări, povești și tot felul de idei la care nu ar fi ajuns dacă ar fi primit imediat o activitate pregătită. Uneori, „M-am plictisit!” poate fi începutul lui „Uite ce am inventat!”.
Dacă vrei să-l apropii de lectură, nu este nevoie să-i pui în față o carte lungă și să-i spui să o termine. Alegeți împreună ceva care îl interesează. Citiți câteva pagini. Opriți-vă când este încă curios. Mai ales la început, este mai important să rămână cu impresia „Mai vreau” decât cu „În sfârșit s-a terminat”. O poveste bună poate exersa răbdarea fără ca cel mic să simtă că face un exercițiu. Într-o poveste, lucrurile nu se întâmplă toate deodată. Personajul are o problemă, încearcă ceva, greșește, caută o soluție și abia apoi află ce se întâmplă. Copilul trebuie să aștepte următoarea pagină. Și tocmai aici este partea frumoasă: vrea să aștepte, pentru că vrea să afle ce urmează. De aceea, cărțile pentru copii pot fi un exercițiu foarte natural pentru atenție și răbdare. Nu trebuie să-i explici că „acum îți dezvoltăm capacitatea de concentrare”. Pur și simplu citiți o poveste.
Pentru un copil care își pierde repede interesul, faptul că se regăsește în poveste poate fi un motiv în plus să rămână atent. O carte personalizată, în care își vede numele și devine personajul principal, poate transforma lectura într-o experiență mult mai personală. Nu mai citește doar despre „un copil care a plecat într-o aventură”, ci despre el. Iar întrebarea „Oare ce se întâmplă mai departe cu mine?” poate fi suficientă pentru încă o pagină. Poate încă una. Și încă una. Până când copilul descoperă singur ceva important: uneori merită să nu renunți imediat.
Cum gestionez gelozia dintre frați?
Gelozia dintre frați poate apărea chiar dacă părinții încearcă să fie cât mai corecți. Uneori începe după nașterea unui frățior, alteori apare mai târziu, din lucruri aparent mici: cine primește primul desert, cine stă lângă mama, cine primește o jucărie nouă sau cine a fost lăudat. Pentru copil, însă, miza este rareori jucăria sau desertul. De multe ori, întrebarea din spatele reacției este mult mai simplă: „Mai sunt eu la fel de important pentru tine?” „Nu ai voie să fii gelos pe fratele tău” nu prea funcționează. Copilul nu poate decide pur și simplu să nu simtă ceva.
Mai util este să recunoști emoția fără să aprobi orice comportament care vine din ea: „Înțeleg că ești supărat pentru că fratele tău a primit asta. E greu când simți că el are mai mult.” Asta nu înseamnă că trebuie să-i dai imediat ceea ce cere. Înseamnă doar că îi arăți că emoția lui poate fi spusă și ascultată. Uneori, câteva minute în care copilul îl are pe unul dintre părinți numai pentru el pot face mai mult decât o mulțime de explicații. Nu trebuie să fie ceva spectaculos. O plimbare, o poveste citită împreună, un joc sau pur și simplu câteva minute în care copilul simte că are toată atenția ta. Pentru el, mesajul este important: „Nu trebuie să concurez cu fratele meu pentru locul meu în familia asta.” „Uite ce cuminte este fratele tău.” „El își strânge jucăriile.” „Tu de ce nu poți să faci ca sora ta?”
Chiar dacă par observații nevinovate, comparațiile pot alimenta exact competiția pe care încercăm să o reducem. Copiii au nevoie să simtă că sunt apreciați pentru ceea ce sunt ei, nu că trebuie să câștige permanent în fața fratelui sau surorii. Gelozia este uneori greu de explicat unui copil. O poveste poate face conversația mai ușoară. Un personaj care se simte dat la o parte, care crede că nimeni nu-l mai iubește sau care se supără atunci când altcineva primește atenție poate deveni un punct de pornire. „Tu ce crezi că simțea?” „Ți s-a întâmplat vreodată ceva asemănător?” Este mai ușor să vorbești despre o emoție atunci când ea aparține, la început, unui personaj. Cărțile personalizate sunt interesante tocmai pentru că pot porni de la lumea copilului. Personajul principal poate avea numele lui, iar povestea poate pune în centru lucruri apropiate de experiențele sale. Pentru un copil care are un frate sau o soră, o astfel de poveste poate fi și o ocazie de a vorbi despre familie, iubire, rivalitate, prieteni și locul fiecăruia în familie. Nu trebuie să-i explici prin carte că „nu are motive să fie gelos”. Mai important este să-i oferi o poveste în care să se poată recunoaște.
Cum îi ajută cărțile pe copii să înțeleagă ce simt?
„Sunt furios!” „Mi-e frică.” „Nu vreau!” „Nu știu ce am.”
Pentru un adult, aceste reacții pot părea uneori exagerate. Pentru un copil însă, emoțiile sunt încă lucruri pe care învață să le recunoască și să le înțeleagă. De aceea, o carte pentru copii despre emoții poate fi mai mult decât o poveste frumoasă. Poate deveni un punct de plecare pentru o conversație pe care copilului îi este greu să o aibă direct.
Copilul nu știe întotdeauna să spună ce simte
Un copil poate deveni nervos pentru că este gelos, poate plânge pentru că îi este teamă sau poate refuza să meargă undeva pentru că se simte nesigur. El simte ceva foarte puternic, dar nu are întotdeauna cuvintele necesare pentru a explica. Poveștile îl pot ajuta tocmai pentru că pun emoțiile în situații concrete. Un personaj poate fi furios pentru că prietenul lui se joacă cu altcineva. Poate fi trist pentru că pierde ceva important. Poate fi speriat înainte de o aventură. Iar copilul poate privi situația de la distanță și poate spune: „Și eu am fost așa.”
O poveste este mai ușor de discutat decât o lecție
Când îi spui unui copil „Trebuie să-ți controlezi furia”, este posibil să nu obții mare lucru. Dar dacă personajul unei povești se enervează și face o greșeală din cauza furiei, puteți vorbi despre ce s-a întâmplat fără ca discuția să fie despre copil.
„Tu ce ai fi făcut?” „Crezi că era chiar atât de supărat?” „Ce putea să facă altfel?”
Dintr-o dată, emoția devine ceva despre care se poate vorbi.
Cărțile pot normaliza emoțiile dificile
Copiii pot avea impresia că sunt singurii cărora le este frică, care sunt geloși, care se enervează sau care se simt uneori nesiguri. O poveste le poate arăta că aceste emoții sunt normale și că până și personajele curajoase trec prin ele. Asta nu înseamnă că povestea trebuie să ofere întotdeauna o soluție perfectă. Uneori este suficient ca un copil să descopere că nu este nimic în neregulă cu faptul că simte ceva. Important este ce face mai departe cu acel sentiment.
Și o carte personalizată poate fi foarte potrivită
Când copilul se regăsește în personaj, povestea poate deveni și mai apropiată de experiența lui. Dacă își vede numele în carte și descoperă că personajul principal trece printr-o situație pe care o cunoaște, poate fi mai ușor să intre în poveste și, apoi, să vorbească despre ea.
De aceea, o carte personalizată pentru copii poate fi o alegere interesantă atunci când vrei să oferi nu doar o poveste, ci și un mod de a deschide o conversație despre curaj, frică, prietenie, încredere sau alte emoții.
Nu trebuie să transformăm fiecare poveste într-o lecție
Poate că acesta este cel mai important lucru. Nu trebuie să citim o poveste despre furie și apoi să ținem copilului o predică despre gestionarea emoțiilor. Uneori este suficient să citim. Să râdem. Să ne mirăm. Să întrebăm „Tu ce ai fi făcut?” Și să lăsăm copilul să-și construiască singur câteva răspunsuri. Pentru că o carte bună nu îi spune copilului întotdeauna ce trebuie să simtă sau cum trebuie să se comporte. Îi oferă un personaj, o situație și puțin spațiu pentru a se gândi la propriile emoții. Iar uneori, exact de aici începe o conversație importantă între copil și părinte.
Ce carte să cumperi unui copil de trei ani?
La 3 ani, copilul este deja suficient de mare ca să urmărească o poveste, dar încă suficient de mic încât imaginile, repetițiile și felul în care este spusă povestea să conteze foarte mult. De aceea, atunci când alegi cărți pentru un copil de 3 ani, nu este nevoie să cauți neapărat povești complicate sau foarte lungi. Mai important este să găsești o carte care îl face să vrea să mai asculte o dată.
Povești scurte și ușor de urmărit
La această vârstă, atenția copilului poate varia foarte mult. O poveste scurtă, cu un fir simplu și câteva personaje clare este, de multe ori, o alegere mai bună decât o aventură foarte complicată. Și nu te mira dacă vrea să auziți aceeași poveste în fiecare seară. Repetiția îi place copilului pentru că știe ce urmează și îi dă sentimentul că poate anticipa povestea.
Cărți cu personaje în care se poate recunoaște
La 3 ani, copilul începe să observe tot mai mult lumea din jurul lui și propriile emoții. De aceea, poveștile despre prietenie, curaj, familie, mersul la grădiniță, frici sau mici aventuri de zi cu zi pot fi foarte potrivite. O poveste poate fi și un mod simplu de a vorbi despre lucruri pe care copilul nu știe încă să le explice.
Ilustrațiile contează enorm
Pentru un copil de 3 ani, imaginea nu este doar un decor. Ea face parte din poveste. O carte cu ilustrații interesante îi permite să urmărească acțiunea chiar și atunci când nu înțelege fiecare cuvânt. Poți să te oprești și să-l întrebi ce vede, ce crede că se întâmplă sau ce crede că va face personajul. În felul acesta, cititul devine o conversație, nu doar un text pe care adultul îl citește.
Și o carte personalizată poate fi o idee bună
La această vârstă, copiii reacționează foarte bine când aud lucruri familiare: propriul nume, numele părinților, locuri pe care le cunosc sau personaje care seamănă cu ei. De aceea, o carte personalizată poate fi un cadou foarte frumos pentru un copil de 3 ani. Dacă își vede numele în poveste și descoperă că el este personajul principal, cartea poate deveni imediat mai interesantă. Este și o idee bună de cadou pentru o aniversare, pentru Crăciun sau pentru orice moment în care vrei să-i oferi copilului ceva care să nu fie doar încă o jucărie.
Ce contează cel mai mult?
Nu există o singură „carte perfectă” pentru un copil de 3 ani. Cartea potrivită este cea care se potrivește copilului din fața ta. Dacă îi plac animalele, pornește de acolo. Dacă iubește poveștile cu aventuri, caută aventuri. Dacă îi place să râdă, alege ceva amuzant. Și, mai ales, citește-i împreună cu el. La această vârstă, copilul nu primește doar o poveste. Primește și câteva minute în care stă lângă tine, ascultă, pune întrebări și își folosește imaginația. Iar uneori, peste ani, exact acele seri în care ați citit aceeași carte pentru a douăzecea oară vor rămâne printre cele mai frumoase amintiri.
Cum alegi cărțile potrivite pentru copilul tău?
Alegerea unei cărți pentru un copil pare simplă până când ajungi în fața unui raft plin de cărți pentru copii și începi să te întrebi: „Oare asta este potrivită pentru el?”
Există cărți pentru fiecare vârstă, povești educative, povești amuzante, aventuri, cărți despre emoții, cărți cu animale, cu prințese, cu roboți, cu dinozauri și câte și mai câte. Iar faptul că o carte este recomandată pentru o anumită vârstă nu înseamnă neapărat că este și cartea potrivită pentru copilul tău. Poate cel mai bun punct de plecare este chiar copilul.
Pornește de la ceea ce îi place
Dacă un copil este fascinat de spațiu, probabil că o carte despre planete îi va stârni mai ușor curiozitatea decât una aleasă doar pentru că este „foarte educativă”. Dacă adoră animalele, caută povești cu animale. Dacă îi plac aventurile, oferă-i aventuri. Dacă râde la orice poveste absurdă, nu te teme să-i dai ceva amuzant.
Uneori, cartea potrivită este pur și simplu cea pe care copilul vrea să o deschidă. Iar acesta este un început foarte bun, mai ales pentru un copil care încă nu este obișnuit cu lectura.
Ține cont de vârsta copilului, dar nu te limita la ea
Vârsta este un reper important. Un copil de trei ani are alte nevoi decât unul de opt ani, atât în ceea ce privește lungimea poveștii, cât și vocabularul sau ilustrațiile.
Dar copiii de aceeași vârstă pot fi foarte diferiți. Unul poate asculta o poveste lungă fără probleme, în timp ce altul își pierde atenția după câteva pagini. Un copil poate iubi poveștile cu multe cuvinte, altul poate fi atras mai ales de imagini. De aceea, recomandarea „cărți pentru copii de 5 ani”, de exemplu, este un punct de pornire, nu o regulă.
Cărțile pot fi și despre lucrurile prin care trece copilul
O carte bună nu trebuie să fie doar distractivă. Poate fi și o ocazie de a vorbi despre lucruri pe care copilului îi este greu să le exprime. Există povești despre frica de întuneric, despre mersul la grădiniță sau la școală, despre prietenie, gelozie, furie, timiditate, curaj sau despărțirea de părinți.
Uneori, copilul se recunoaște într-un personaj și descoperă că ceea ce simte el nu este atât de neobișnuit. Nu trebuie ca povestea să-i dea o lecție. Este suficient să-i ofere un personaj cu care să poată spune: „Și eu am simțit asta.”
Nu căuta întotdeauna cărți „educative”
Există o presiune destul de mare asupra părinților de a transforma orice activitate într-o oportunitate de învățare. Și cititul trebuie să-l învețe ceva. Și jocul trebuie să-l învețe ceva. Și vacanța trebuie să fie educativă. Dar copilul are nevoie și de povești care sunt pur și simplu frumoase. Să râdă. Să se sperie puțin. Să fie curios. Să se întrebe ce se întâmplă în pagina următoare. Plăcerea de a citi este, în sine, un lucru foarte valoros.
O carte personalizată poate fi o alegere foarte bună
Există și cărți care pornesc de la copil, nu doar de la ceea ce îi place să citească. Într-o carte personalizată, copilul poate deveni personajul principal. Își poate vedea numele în poveste și, în funcție de carte, chiar propria fotografie. Pentru un copil, este o experiență diferită să citească despre „un băiat” și să descopere:
„Andrei a pornit într-o aventură…”
De aceea, cărțile personalizate pot fi o idee bună atât pentru un copil care iubește deja lectura, cât și pentru unul pe care încerci să-l apropii de cărți. Mai ales când cartea este oferită și ca un cadou personalizat, ea capătă o semnificație în plus: nu este doar o carte aleasă de pe un raft, ci ceva făcut special pentru copil.
Citește și tu
Poate cel mai simplu mod de a-l apropia pe copil de cărți este să te vadă citind. Dacă lectura apare în casă doar când copilul trebuie să-și facă tema, mesajul este destul de clar: cititul este o obligație. Dar dacă există cărți pe masă, dacă mai citiți câteva pagini seara, dacă vorbiți despre o poveste care v-a plăcut, copilul începe să vadă lectura ca pe ceva firesc. Nu trebuie să transformăm copilul într-un cititor pasionat peste noapte.
Este suficient să-i găsim, din când în când, cartea care îl face să mai vrea încă o pagină. Iar când găsești acea carte, ai făcut deja un pas important.
Copilului meu îi este frică să doarmă singur. Ce pot face?
„Mai stai puțin cu mine.”
Este una dintre acele cereri pe care le auzi seara, când tu ești deja obosit, iar copilul ar trebui să doarmă de ceva timp.
Poate că îi este frică de întuneric. Poate a avut un coșmar. Poate îi este teamă că se întâmplă ceva cât timp el doarme. Sau poate pur și simplu nu îi place ideea de a rămâne singur într-o cameră liniștită.
Pentru copil, toate acestea pot fi foarte reale. Iar dacă îi spui doar „Nu ai de ce să te temi”, este posibil să nu-l ajuți prea mult. El știe deja că tu nu vezi niciun pericol. Problema este că el îl simte.
Ce îl sperie, de fapt?
Înainte să încerci să rezolvi frica, încearcă să afli cum arată ea.
„De ce ți-e frică?”
Uneori răspunsul este foarte concret: un monstru, un zgomot, o umbră, un coșmar. Alteori copilul nu știe să spună exact.
Poți să-l întrebi ce crede că s-ar întâmpla dacă ai pleca din cameră.
Răspunsul îți poate spune mai multe decât o mulțime de explicații despre faptul că „nu există monștri”.
Nu transforma ora de culcare într-o negociere fără sfârșit
Este tentant să mai stai cinci minute. Apoi încă cinci. Apoi să verifici dulapul, să aprinzi lumina, să mai bei un pahar cu apă și să mai asculți o poveste.
Uneori, toate acestea ajută. Dar dacă se repetă în fiecare seară, copilul poate ajunge să creadă că, într-adevăr, este nevoie de toate aceste lucruri pentru ca el să fie în siguranță.
O rutină simplă și previzibilă poate fi mai liniștitoare: baie, pijamale, poveste, îmbrățișare, lumină de veghe și somn.
Copilul știe astfel ce urmează și că ziua se încheie în același fel.
O poveste poate schimba atmosfera
Ora de culcare este un moment bun pentru povești tocmai pentru că imaginația copilului este deja activă.
O poveste despre un personaj căruia îi este teamă să rămână singur poate deveni o ocazie de a vorbi despre frică fără să vorbești direct despre copil.
„Și tu ai fi intrat în camera aceea?”
„Crezi că personajului îi era cu adevărat frică sau doar i se părea?”
„Ce ai fi făcut în locul lui?”
Copilul poate ajunge astfel să vorbească despre propriile emoții fără să simtă că este examinat.
Nu toate poveștile despre frică trebuie să fie serioase
Uneori, cel mai bun mod de a face o frică mai mică este să râzi puțin de ea.
Imaginează-ți un monstru care se teme de copii.
Un monstru care nu poate dormi fără ursulețul lui.
Un monstru care fuge când aude aspiratorul.
Când copilul începe să-și imagineze astfel de lucruri, monstrul nu mai este doar o creatură terifiantă. Devine un personaj.
Iar ceea ce putem imagina putem, într-un fel, și controla.
Copilul poate deveni eroul poveștii
Este unul dintre motivele pentru care poveștile personalizate pot fi atât de potrivite pentru astfel de situații.
Când personajul principal poartă chiar numele copilului, aventura devine mult mai personală. El poate să-l vadă pe „erou” trecând printr-o situație asemănătoare cu a lui și găsind o soluție.
Nu este vorba despre a-i spune copilului că nu are voie să-i fie frică. Este despre a-i arăta că poți să fii speriat și, totuși, să fii curajos.
Și dacă mai cere „încă o poveste”?
Poate că, până la urmă, nu este cel mai rău lucru din lume.
Pentru că uneori o poveste spusă seara, cu copilul ghemuit lângă tine, nu este doar o metodă de a-l face să adoarmă.
Este un mic ritual prin care îi transmiți:
„Ești în siguranță. Sunt aici. Poți să închizi ochii.”
Iar pentru un copil, sentimentul acesta poate fi mai puternic decât orice explicație despre monștri.
Copilului meu îi este frică să greșească. Cum îl pot ajuta?
Poate fi vorba despre un desen, o temă, un joc, un răspuns la școală sau chiar despre lucruri simple, cum ar fi să învețe să meargă pe bicicletă. Uneori, copilul preferă să nu facă nimic decât să riște să nu-i iasă.
Problema nu este greșeala. Problema este ce înseamnă greșeala pentru copil.
Dacă a ajuns să creadă că atunci când greșește înseamnă că nu este suficient de bun, orice situație nouă poate deveni amenințătoare.
Nu te grăbi să repari greșeala
Când copilul vine cu un desen și spune „E urât!”, primul impuls este să-i răspunzi: „Nu e urât, e foarte frumos!”
Dar poate fi mai util să-l întrebi:
„Ce nu-ți place la el?”
Poate că el observă ceva ce poate schimba. Poate că desenul chiar nu a ieșit cum și-a imaginat. Și este în regulă.
Îl poți ajuta să vadă că un lucru care nu a ieșit bine nu trebuie aruncat imediat la gunoi.
Uneori poate fi refăcut. Alteori poate rămâne exact așa.
Și asta face parte din proces.
Vorbește despre propriile tale greșeli
Copiii văd foarte repede când adulții încearcă să pară că le știu pe toate.
Poți să-i spui când ai greșit ceva:
„Am trimis mesajul greșit.”
„Am uitat să cumpăr pâine.”
„Am făcut o greșeală la serviciu.”
Nu este nevoie să transformi fiecare greșeală într-o lecție.
Este suficient ca el să vadă că oamenii mari greșesc, repară și merg mai departe.
Laudă curajul de a încerca
Dacă îi spunem mereu „Ce deștept ești!”, copilul poate ajunge să creadă că trebuie să demonstreze permanent că este deștept.
Mai util poate fi:
„Mi-a plăcut că ai încercat.”
„Ai continuat chiar dacă a fost greu.”
„Ai găsit o altă soluție.”
În felul acesta, copilul învață că nu trebuie să fie bun din prima. Poate să învețe.
Iar această diferență este foarte importantă.
Poveștile îi pot arăta că eroii greșesc
Un erou care nu greșește niciodată nu este prea interesant.
În poveștile bune, personajele se încurcă, se sperie, iau decizii proaste și uneori ajung exact în locul în care nu voiau să ajungă.
Dar tocmai de acolo începe aventura.
Pentru un copil, poate fi mai ușor să descopere asta printr-o poveste decât printr-o explicație directă. Nu trebuie să-i spui „Nu trebuie să-ți fie frică să greșești”. Poți să-l lași să observe cum un personaj greșește și totuși reușește să meargă mai departe.
Apoi poate apărea întrebarea:
„Tu ce ai fi făcut?”
Și discuția începe singură.
O carte personalizată poate face povestea și mai apropiată
Atunci când copilul este personajul principal, distanța dintre el și poveste dispare aproape complet.
Nu mai este „un băiat căruia îi era frică să încerce”.
Este numele lui.
Este aventura lui.
Iar când un copil vede că alter-egou-ul lui din carte poate greși și totuși poate continua, începe să creadă că poate face și el același lucru.
Nu trebuie să-i dispară frica
Scopul nu este să ajungem la un copil care nu se teme niciodată să greșească.
Asta ar fi imposibil.
Scopul este să poată spune:
„S-ar putea să greșesc, dar încerc.”
Este o schimbare mică în aparență, dar foarte mare pentru un copil.
Pentru că, atunci când nu-i mai este frică să greșească, începe să încerce lucruri pe care înainte nici măcar nu le-ar fi început.
Cum îl ajuți pe copil să aibă mai multă încredere în el?
„Nu pot.”
„Nu sunt bun la asta.”
„O să râdă ceilalți de mine.”
Sunt lucruri pe care aproape orice părinte le aude la un moment dat. Uneori apar după o greșeală, alteori înainte ca cel mic să încerce ceva nou. Iar când le auzi, primul impuls este să-l contrazici: „Ba poți!”, „Ești foarte bun!”, „Nu ai de ce să-ți fie frică!”.
Intenția este bună. Dar încrederea în sine nu apare doar pentru că îi spunem unui copil că este bun.
Ea se construiește, încet, din experiențele pe care le are și din felul în care învață să se privească pe el însuși.
Lasă-l să încerce singur
Uneori, din dorința de a-l ajuta, facem prea multe în locul copilului. Îi arătăm cum se face, îi corectăm desenul, îi spunem ce să răspundă sau intervenim imediat când ceva nu îi iese.
Dar copilul are nevoie și de experiența de a reuși singur.
Chiar dacă durează mai mult. Chiar dacă nu face lucrurile exact cum le-am face noi.
Când reușește să lege singur șireturile, să rezolve o problemă dificilă sau să construiască ceva care nu îi ieșea, apare un sentiment important: „Am putut.”
Din multe astfel de momente se construiește încrederea în sine.
Nu lăuda doar rezultatul
„Ce desen frumos!”
„Ești foarte deștept!”
„Ai luat cea mai mare notă!”
Sunt lucruri plăcute de auzit, dar copilul are nevoie să observe și altceva: efortul, răbdarea, curajul de a încerca.
„Ai stat mult timp până ai reușit.”
„Ai încercat din nou după ce nu ți-a ieșit.”
„Mi-a plăcut că nu ai renunțat.”
În felul acesta, copilul începe să înțeleagă că valoarea lui nu depinde de faptul că îi iese totul din prima.
Lasă loc pentru greșeli
Un copil care crede că trebuie să fie perfect va evita lucrurile la care există riscul să nu se descurce.
Mai bine să nu deseneze decât să facă un desen urât.
Mai bine să nu răspundă decât să spună ceva greșit.
Mai bine să nu participe decât să râdă ceilalți de el.
De aceea, este important să-i arătăm că greșeala nu este opusul reușitei. Face parte din ea.
Putem să-i povestim și despre propriile noastre greșeli. Despre momentele în care nu ne-a ieșit ceva, am avut emoții sau ne-am făcut de râs.
Copilul are nevoie să descopere că nici adulții nu sunt perfecți.
Poveștile îi pot arăta un alt fel de curaj
Când vorbim direct cu un copil despre încrederea în sine, există riscul să simtă că îi ținem o lecție.
O poveste face lucrurile mai ușoare.
Un personaj poate să se teamă, să greșească, să fie nesigur sau să creadă că nu este suficient de bun. Copilul poate urmări ce i se întâmplă și poate descoperi singur că lucrurile se pot schimba.
„Și eu m-am simțit așa.”
Poate că nu o va spune cu voce tare. Dar este posibil să se recunoască în personaj.
Iar uneori acesta este începutul unei schimbări.
Copilul are nevoie să se vadă și prin ochii celor care îl iubesc
Spune-i ce admiri la el, dar încearcă să fii concret.
Nu doar „Ești minunat!”, ci:
„Îmi place că ai observat că acel copil era singur și te-ai dus la el.”
„Mi-a plăcut că ai încercat din nou.”
„Îmi place cât de curios ești.”
Astfel de lucruri îi oferă copilului o imagine mai clară despre cine este.
Și, în timp, începe să-și construiască singur răspunsul la întrebarea:
„Cine sunt eu?”
Uneori, ajută să devină eroul unei povești
Copiii se identifică foarte ușor cu personajele din povești. Dacă personajul este timid, speriat, curios sau nesigur, copilul poate recunoaște în el lucruri pe care le simte și el.
De aceea, o carte personalizată poate avea un efect aparte.
Când copilul își vede propriul nume în poveste și descoperă că personajul principal trece printr-o aventură, înfruntă o dificultate și reușește, experiența devine mult mai personală.
La Atelierul de eroi, acesta este unul dintre lucrurile pe care încercăm să le facem prin poveștile noastre: copilul să nu privească eroul de la distanță, ci să se poată imagina în locul lui.
Nu pentru a-i spune că este „cel mai bun”.
Ci pentru a-i aminti ceva mai important:
că poate încerca.
Iar încrederea în sine începe, de multe ori, exact de aici.
Copilului meu îi este frică de întuneric. Ce pot face?
„Mami, mai stai puțin.”
„Tati, nu stinge lumina.”
Pentru un copil, întunericul poate transforma o cameră perfect obișnuită într-un loc plin de pericole. O haină aruncată pe un scaun devine un monstru, zgomotul țevilor pare că vine din altă parte, iar umbrele de pe perete capătă o viață a lor.
Pentru părinte, frica poate părea exagerată. Pentru copil însă, este cât se poate de reală.
De aceea, primul lucru pe care îl putem face este să nu râdem de ea și să nu încercăm să o desființăm cu „Nu ai de ce să-ți fie frică”.
Pentru copil, există un motiv. Chiar dacă noi nu îl vedem.
Vorbește despre frică
Uneori, copilul are nevoie mai întâi să simtă că este înțeles.
Poți să-i spui simplu: „Știu că întunericul te sperie. Și eu am avut lucruri de care mi-a fost frică atunci când eram mic.”
Apoi îl poți întreba ce anume îl sperie. Este întunericul în sine? Îi este teamă că apare un monstru? Îi este frică să rămână singur?
Răspunsul poate fi surprinzător.
Când copilul reușește să pună frica în cuvinte, ea devine puțin mai ușor de înțeles și de abordat.
Nu-l forța să fie curajos dintr-odată
„Gata, de azi dormi cu lumina stinsă!”
Pentru un adult poate părea o soluție simplă. Pentru un copil speriat, poate fi prea mult.
Mai bine este să-l ajuți să se apropie treptat de ceea ce îl sperie. O lumină de veghe, ușa întredeschisă sau câteva minute petrecute împreună în cameră pot fi pași mici, dar importanți.
Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică.
Înseamnă să poți face un pas chiar dacă îți este frică.
O poveste poate ajuta mai mult decât o explicație
Copiii înțeleg multe lucruri prin povești.
Dacă îi spui „Nu există monștri”, este posibil să răspundă imediat: „Ba da!”
Dar dacă îi citești o poveste despre un personaj căruia îi este frică de întuneric și care descoperă treptat că poate face față fricii, conversația se schimbă.
Copilul nu mai trebuie să vorbească direct despre el. Poate vorbi despre personaj.
„Tu ce ai fi făcut?”
„Crezi că i-a fost frică?”
„Cum crezi că a prins curaj?”
Uneori, o astfel de discuție ajunge mai departe decât o explicație despre faptul că „nu are de ce să se teamă”.
Ce faci dacă inventează monștri?
Poți încerca să intri puțin în jocul lui.
În loc să spui imediat „Nu există niciun monstru!”, întreabă-l:
„Și cum arată?”
Poate că monstrul are trei ochi, șase picioare și urechi cât farfuriile.
Perfect.
Desenați-l.
Inventați-i un nume.
Decideți ce îi place să mănânce.
Și, poate cel mai important, decideți împreună de ce nu este atât de înfricoșător pe cât părea la început.
Când copilul poate transforma ceva înfricoșător într-un personaj despre care poate vorbi și râde, începe să aibă un alt fel de control asupra lui.
O CARTE DESPRE FRICĂ poate deveni un mic ritual de seară
Dacă frica apare mai ales înainte de culcare, o poveste poate fi integrată chiar în rutina de seară.
Lumina de veghe, păturica preferată, câteva minute împreună și o poveste în care personajul trece printr-o aventură.
Nu trebuie să fie o poveste care îi explică lecția.
E suficient să-i arate că un personaj poate fi speriat și, totuși, poate merge mai departe.
Și dacă frica nu dispare imediat?
Este în regulă.
Unele frici trec repede, altele au nevoie de timp. Nu este nevoie ca într-o singură seară copilul să adoarmă complet singur, cu lumina stinsă și fără nicio grijă.
Important este să simtă că poate face față treptat.
Poate că într-o seară doarme cu lumina aprinsă. Peste câteva zile acceptă o lumină mai slabă. Apoi poate rămâne singur în cameră câteva minute.
Sunt pași mici, dar pentru copil pot fi pași foarte mari.
Iar uneori, totul poate începe de la o poveste.
Pentru că atunci când un copil vede un personaj care se teme și care reușește să fie curajos, poate începe să-și spună, încet:
„Poate că pot și eu.”
Copilul meu nu vrea să citească. Ce pot face?
„Nu vreau să citesc!” Dacă ai auzit asta de multe ori, probabil că ai încercat deja de toate: cărți noi, promisiuni, recompense, rugăminți și, poate, celebrul „cât timp stai pe tabletă ai putea să citești”. Și totuși, copilul nu se apropie de carte.
Poate că primul lucru pe care merită să-l faci este să nu transformi cititul într-o luptă. Cu cât lectura devine mai mult o obligație, cu atât copilul poate ajunge să o asocieze cu ceva neplăcut. Înainte să ne întrebăm cum îl facem să citească, ar fi mai util să ne întrebăm de ce nu vrea să citească.
Poate că nu a găsit încă povestea potrivită
Uneori, explicația este foarte simplă: copilul nu a găsit încă o poveste care să-l prindă.
Poate că nu îi plac cărțile pe care le-ai ales. Poate sunt prea dificile sau, dimpotrivă, prea simple. Poate că lui îi plac dinozaurii, iar tu îi tot dai povești despre prințese. Sau adoră aventurile, dar primește cărți care nu îi stârnesc deloc curiozitatea.
Nu trebuie neapărat să începi cu „cea mai bună carte pentru vârsta lui”. Mai important este să găsești o carte pe care copilul chiar vrea să o deschidă. Dacă îi plac dinozaurii, caută povești cu dinozauri. Dacă îi plac glumele, caută ceva amuzant. Dacă este fascinat de spațiu, mergi în direcția aceea.
Poate părea un detaliu, dar pentru un copil diferența dintre „trebuie să citesc această carte” și „vreau să văd ce se întâmplă aici” este uriașă.
Lasă-l să aleagă
Uneori avem tendința să alegem noi cărțile pentru copii pentru că vrem să le oferim ceva educativ, valoros sau potrivit vârstei. Intenția este bună, dar copilul poate avea cu totul alte criterii.
Lasă-l să aleagă din când în când. Chiar dacă ia o carte care ți se pare prea simplă. Chiar dacă o citește de zece ori. Chiar dacă, pentru o perioadă, vrea numai povești cu monștri, pisici sau glume.
Nu construim un cititor spunându-i ce ar trebui să-i placă. Îl construim lăsându-l să descopere ce îi place.
Citește împreună cu el
Faptul că a învățat să citească singur nu înseamnă că trebuie să dispară momentele în care îi citești tu.
O poveste citită seara poate deveni un moment al vostru. Puteți râde, puteți ghici ce urmează sau puteți vorbi despre personaje. Nu trebuie să transformi fiecare poveste într-o lecție și nici să-l verifici la final cu întrebări despre personaje și acțiune.
Uneori este suficient să închideți cartea și să spuneți: „Mi-a plăcut partea asta.”
În felul acesta, copilul ajunge să asocieze cartea nu doar cu școala și cu „trebuie”, ci și cu apropierea, relaxarea și timpul petrecut împreună.
O poveste în care copilul se recunoaște
Copiii sunt atrași de personaje care trec prin lucruri pe care le cunosc și ei. Un copil căruia îi este frică de întuneric poate fi curios să citească despre un personaj care trece prin aceeași frică. Un copil care începe școala se poate regăsi într-o poveste despre emoțiile primei zile. Un copil care se teme să greșească poate găsi curaj într-un personaj care descoperă că nu trebuie să fie perfect.
De aceea, o poveste poate face uneori ceva ce o explicație directă nu reușește. Nu îi spune copilului „nu trebuie să-ți fie frică”. Îi arată un personaj căruia îi este frică și care găsește o cale de a merge mai departe.
Aici pot fi interesante și cărțile personalizate. Imaginează-ți că deschizi o carte și citești: „Matei a pornit într-o aventură…” sau „Sofia a deschis ușa încet…”. Dintr-odată, povestea nu mai este despre un copil oarecare. Este despre el.
Nu urmări numărul de pagini
Dacă vrei să-l apropii de lectură, poate că nu merită să te concentrezi de la început pe cât de mult citește. Cinci pagini citite cu plăcere pot fi un început mai bun decât cincizeci citite cu ochii pe ceas.
Scopul nu este să ajungă imediat să citească mult. Scopul este să apară, la un moment dat, întrebarea:
„Mai citim?”
Acolo începe să se schimbe ceva.
Așa că, dacă micuțul tău nu vrea să citească, încearcă să schimbi puțin întrebarea. Nu te întreba doar „Cum îl fac să citească?”, ci și „Ce poveste l-ar face să vrea să afle ce se întâmplă mai departe?”
De multe ori, acesta este primul pas.
Ce cadou să faci unui copil care are deja de toate? 15 idei
„Dar ce să-i mai cumpăr? Are deja de toate.”
Probabil că ai auzit sau ai spus și tu asta. Mai ales când se apropie ziua de naștere, Crăciunul sau o altă ocazie și îți dai seama că rafturile sunt deja pline de jucării, sertarele sunt pline de jocuri, iar copilul pare să aibă cam tot ce și-ar putea dori. Și atunci apare întrebarea: ce îi mai poți oferi?
Poate că răspunsul nu este un lucru în plus.
Poate fi o experiență. O amintire. O zi petrecută împreună. Sau un cadou care îi spune, într-un fel foarte simplu: „M-am gândit la tine când l-am ales.”
Iată câteva idei.
1. O carte în care copilul este personajul principal
Să primești o carte e frumos. Dar să deschizi o carte și să descoperi că povestea începe cu propriul tău nume este cu totul altceva.
„A fost odată un băiat pe nume Matei…” sau „Într-o zi, Sofia a pornit într-o aventură…”
Pentru un copil, faptul că el este eroul poveștii schimbă felul în care privește cartea. Nu mai este povestea altcuiva. Este povestea lui.
O carte personalizată poate fi unul dintre cele mai potrivite cadouri pentru un copil care are deja multe lucruri. Nu concurează cu jucăriile din cameră. Creează o amintire.
2. O experiență pe care să o trăiți împreună
În loc de încă o jucărie, poți să-i oferi o zi de care să-și amintească.
O excursie, un spectacol, un parc de aventură, un muzeu interesant, un atelier de pictură sau pur și simplu o zi în care copilul alege ce faceți.
Uneori, „cadoul” poate fi chiar promisiunea:
„Sâmbătă este ziua noastră. Tu alegi ce facem.”
Pentru un copil, faptul că are o zi întreagă din timpul tău poate conta mai mult decât ne imaginăm.
3. Un joc pe care să-l jucați în familie
Dacă are deja multe jucării, alege una care vă aduce împreună.
Un joc de societate bun poate însemna o seară în care toată familia stă la aceeași masă, se ceartă puțin pentru reguli, râde mult și, eventual, cineva declară că nu mai joacă niciodată pentru că „nu e corect”.
Tocmai aceste momente ajung, de multe ori, să fie amintirile frumoase.
4. Un set pentru creat
Pictură, modelaj, desen, origami, bricolaj — orice îl face să creeze ceva cu mâinile lui.
Copilul care are multe lucruri poate avea nevoie de mai puține lucruri gata făcute și de mai multe ocazii să inventeze.
O cutie cu materiale simple poate deveni un robot, o casă, un monstru, o navă spațială sau ceva ce nici măcar nu știm cum să numim.
Și asta e partea frumoasă.
5. Un aparat foto pentru copii
Copiii văd lucruri pe lângă care noi trecem fără să le observăm.
Un aparat foto simplu îi poate da ocazia să privească lumea din jurul lui altfel. Poate fotografia pisica, bunicul, o frunză, o mașină interesantă sau orice altceva îi atrage atenția.
Iar peste câțiva ani, fotografiile acelea vor fi mult mai prețioase decât păreau în ziua în care au fost făcute.
6. Un abonament la ceva ce îi place
Un abonament la cărți, la o revistă pentru copii sau la un serviciu de activități creative are un avantaj simpatic: cadoul nu se termină după ce este desfăcut.
În fiecare lună apare ceva nou.
Este o idee bună mai ales pentru copiii care se bucură de surprize și pentru adulții care nu mai știu ce să pună sub brad.
7. O cutie cu 12 aventuri
Poți să faci chiar tu cadoul.
Pui într-o cutie 12 plicuri. În fiecare plic se află o aventură pentru o lună din an.
„Astăzi mergem la picnic.”
„Astăzi construim un cort în sufragerie.”
„Astăzi facem clătite.”
„Astăzi tu alegi filmul.”
„Astăzi plecăm într-o excursie.”
Nu trebuie să coste mult. Important este să existe promisiunea că, în fiecare lună, se întâmplă ceva numai al vostru.
8. Ceva personalizat doar pentru el
Un obiect obișnuit devine altceva atunci când are numele copilului pe el.
Poate fi un rucsac, un tricou, un poster pentru camera lui sau o cutie în care își păstrează lucrurile preferate.
Nu valoarea obiectului este importantă, ci sentimentul că a fost ales pentru el.
9. Un album cu fotografii
Avem cu toții sute sau mii de fotografii în telefon. Dar cât de des le mai vedem?
Un album adevărat, pe care copilul îl poate răsfoi, este un cadou simplu și foarte personal.
Poți pune fotografii din vacanțe, de când era mai mic, cu bunicii, cu prietenii și, mai ales, fotografii din acele momente obișnuite pe care acum nici nu le mai considerăm importante.
Peste zece ani s-ar putea să fie exact cele mai importante.
10. O scrisoare pe care să o citească peste ani
Scrie-i copilului o scrisoare.
Nu trebuie să fie sofisticată. Spune-i ce îți place la el, ce te face să râzi, ce ai observat în ultima vreme, ce îți dorești pentru el.
Pune scrisoarea într-un plic și scrie pe el:
„Pentru tine, când vei fi mai mare.”
Nu este un cadou scump. Dar probabil este unul dintre puținele pe care nu le va putea cumpăra singur niciodată.
11. O zi în care el decide
„Astăzi alegi tu.”
Unde mergem? Ce mâncăm? Ce joc jucăm? Ce film vedem?
Pentru un adult, poate părea puțin. Pentru un copil, faptul că are atenția ta completă poate fi extraordinar.
Și nici măcar nu trebuie să fie o zi costisitoare.
12. O carte care îl ajută să vorbească despre o frică
Dacă îi este frică de întuneric, de prima zi de școală, de greșeli sau de orice altceva, o poveste poate fi un mod foarte bun de a deschide conversația.
Copilului îi este adesea mai ușor să vorbească despre frica unui personaj decât despre propria lui frică.
„Tu ce ai face dacă ai fi în locul lui?”
De aici poate începe o discuție foarte frumoasă.
13. Un kit de aventurier
O lanternă, o lupă, un carnețel, un creion, o hartă și câteva „misiuni”.
De exemplu:
Misiunea 1: găsește trei lucruri pe care adulții nu le observă.
Misiunea 2: inventează un nume pentru locul în care te afli.
Misiunea 3: desenează harta comorii.
Nu ai nevoie de obiecte sofisticate. Ai nevoie doar de puțină imaginație.
14. O zi numai pentru el
Poate cel mai simplu cadou dintre toate.
O zi în care nu există „imediat”, „mai târziu”, „după ce termin treaba”.
Doar timp împreună.
Pentru că, oricât de plină ar fi camera copilului de lucruri, un lucru nu se poate cumpăra de pe raft:
timpul unui părinte.
15. Un cadou care spune o poveste
Poate acesta este criteriul cel mai bun după care să alegi.
Nu te întreba doar:
„Ce nu are copilul?”
Întreabă-te:
„Ce am putea face ca acest cadou să însemne ceva pentru el?”
O carte personalizată poate deveni povestea copilului.
O excursie poate deveni o aventură.
Un album poate deveni povestea familiei.
O scrisoare poate deveni un mesaj de la părinți pe care copilul îl va păstra ani întregi.
Iar o zi petrecută împreună poate deveni o amintire pe care niciun copil nu o poate „avea deja”
